De unde a venit Ţăndărică ? Nimeni nu ştie ... Se spune că demult, tare demult, în vremea veche (înainte de anul 1989), când totul era trist şi monoton, când zilele semănau prea mult unele cu altele, un ţânc şugubăţ mânat de spiruitul de aventură a luat hotărârea de a părăsi casa părintească pentru a-şi căuta un tărâm de basm, unde jocul, cântecul şi veselia să fie la ele acasă.

Şi uite aşa, a mers ce a mers, a cutreierat păduri, a poposit pe marginea apelor, a străbătut oraşe, a intrat în şcoli, dar nicăieri nu a găsit ceea ce căuta. Îşi pierduse nă-dejdea ... când, într-o zi, mergând fără ţintă pe o stradă a unui cartier mărginaş al ora-şului, a auzit chiote de bucurie, aplauze şi strigăte: „Vom avea o grădiniţă nouă ...!”. Erau copiii a două grădiniţe apropiate care funcţionau în spaţii improprii procesului instructiv-educativ (parter de bloc) dar, care visau ca într-o zi să intre pe porţile larg deschise ale unei grădiniţe adevărate. Lui Ţăndărică i-au plăcut aceşti copii pentru entuziasmul lor şi s-a hotărât să petreacă cât mai mult timp în preajma lor... chiar, într-o zi şi-a spus hotărât: ”Mi-am găsit locul!”. Şi povestea spune că un meşter făurar, cu mare dragoste de copii, a pus la cale să le construiască acestora nu o căsuţă ci un „palat”, pe strada Muncii, în apropiere. Aşa, ţâncul nostru, în desele vizite pe şantier în preajma copiilor de grădiniţă, a fost de-a dreptul impresionat de spectacolul muncii de acolo: excavatoare, buldozere, zidari, fierari-betonişti, electricieni, toţi ca într-un furnicar mişunau muncind din greu, noua construcţie prinzând contur cu fiecare zi ce se scurgea în calendar. Meşterul făurar trecea mereu pe acolo să-i dirijeze, să le stabilească următorii paşi şi mai ales, să le stabilească termene precise. După constructori a fost rândul cadrelor didactice, a părinţilor să cureţe interioarele, să le doteze şi amenajeze cu tot ceea ce era necesar copiilor. La data stabilită –17 octombrie (2005), zi de mare sărbătoare, clădirea măreaţă cu două nivele şi cu mansardă căreia i s-a mai spus şi grădiniţa cea „uriaşă” cu 225 de locuri, şi-a deschis larg porţile primind puzderie de prichindei inimoşi, dar în număr de 315, grădiniţa devenind tărâmul  căutat de  micuţul aventurier, unul al prieteniei, al bucuriei unde fiecare a fost primit şi acceptat cu multă dragoste. Aşa, cele două grădiniţe mici au format una mare purtând numele ţâncului şugubăţ – Ţăndărică, două colective mici de cadre didactice au devenit unul mare cu valori profesionale şi morale bine ierarhizate, două echipe manageriale mici au format una puternică şi competitivă. Încă din prima zi Ţăndărică a urmărit cu mult interes locaşul lui care avea să găzduiască neastâmpărul, curiozitatea, generozitatea, acceptarea, cooperarea, toleranţa, performanţa, valori care au reprezentat mai apoi cartea de vizită a grădiniţei ... Oare de ce toate acestea? Poate pentru că s-a dorit transformarea unui nume în renume, pentru că ... nu poţi cuprinde în toată povestea lucrurile minunate care se petrec aici, oferite cu dărnicie în fiecare zi ... iar Ţăndărică cunoaşte an de an ce este succesul, performanţa, calitatea ...